Întâmplări cu vameşi

Anul trecut am mers cu maşina în România. Pentru că aveam multe bagaje şi pentru că mergeam pentru trei săptămâni acasă, ne-am gândit că cel mai bine e să plecăm cu maşina. Opream unde doream, mai vedeam una-alta, nu aveam limită de bagaje, etc. Ne-am pregătit călătoria în cele mai mici amănunte şi pe 24 aprilie 2010, la ora 2.10 a.m. am plecat. La 4 a.m. eram în Dover. Vameşii britanici, puşi pe glume. S-au uitat un pic prin bagaje, ne-au urat Casă de piatră! după ce au vazut rochia de mireasă şi ne-au lăsat să ne continuăm drumul. Am aşteptat în coada de maşini îmbarcarea pe feribot şi pe la 7 dimineaţa (8, ora Franţei) eram la Dunkerque. Au urmat, pe rând, Olanda şi Germania. În aceeaşi zi, la ora 20.00, ne aflam la Passau, la graniţa dintre Germania şi Austria, unde am şi oprit să dormim. Până acolo totul a fost minunat: drumuri excelente cu autobahn-ul nemţesc ameţitor de rapid, privelişti minunate şi şoferi disciplinaţi în trafic.

A doua zi de dimineaţă, la ora 7.10 am pornit-o din nou la drum. Am traversat toată Austria şi am intrat curioşi în Ungaria. Abia aşteptam să vedem cum e la unguri. Şi a fost minunat. Până la graniţa cu România, unde am plătit rovigneta, care are un lipici atât de prost încât rămâne lipită pe vecie. Şi apoi a început aventura. 

În vamă, la Nădlac, ne-a întâmpinat o domniţă de la poliţia de frontieră, care nu a observat volanul de pe partea dreapta a maşinii şi ca atare a venit pe partea pasagerului. Uşor dezamăgită de greşeală, mi s-a adresat exact după cum urmează (fără să salute sau să se prezinte şi cu un uşor aer de sictir).

- Permis de conducere este?
- Este, am răspuns zâmbind.

S-a uitat un pic strâmb la permisul de conducere britanic şi a continuat.
- Paşapoarte?
I-am arătat paşapoartele, ne-a identificat şi a continuat.
- Să treceţi pe acolo pe unde e bariera ridicată.

Şi am trecut. Au urmat nişte gropi cum numai după cel de-al doilea război mondial  cred că puteai întâlni. Am crezut la un moment dat că o să ne rupem maşina în două. Şi tot aşa: drumuri cu o singură bandă pe sens, zeci de radare, câteva căruţe, claxoane, şoferi nervoşi, limite de viteză ridicole, indicatoare ascunse în pomi, după semafoare sau puse atât de sus încât abia le observai, poliţişti la pândă rugându-se parcă să depăşeşti linia continuă. Într-un final am ajuns pe celebrul Deal Negru. Era ora 21.00 şi întuneric. Aici şoc! Tocmai se turnase asfaltul şi nu era nici un marcaj rutier. Nici măcar linia de pe mijlocul şoselei, care să delimiteze cele două benzi. Imaginaţi-vă chinul. Având volanul pe partea opusă, pasagerul, adică eu, a devenit un fel  de GPS, care trebuia să vadă când drumul este liber şi se putea depăşi, să aprecieze distanţele şi viteza şoferilor de pe contrasens. Ce mai, un chin! 

Drumul de la Nădlac la Piteşti a fost cel mai obositor. Ne-a epuizat fizic şi psihic.

În total: 27 de ore de condus, 2.500 de kilometri, 7 ţări.

Iată şi maşina care ne-a dus şi ne-a adus şi a îndurat cele mai crunte gropi din întreaga ei existenţă.
O Honda Civic 2.2 i-CDTI, 140CP, Diesel, climă bizonică :), pilot automat (de foarte mare ajutor la drum lung) şi sunroof, care merită toţi banii.