Dragă Veto

Bunicul bunicii soţului meu era un om simplu, ţăran de profesie. În mai 1916 a fost trimis pe front, pentru ţară, pe care a promis să o apere chiar cu preţul vieţii. Şi s-a ţinut de cuvânt.

 

Iată ce îi scria soţiei în 10 mai 1916, la numai 6 zile de la intrarea României în război. 

1916 Mai 10

Veta îţi trimit această carte poştală cu toate cam plecatu necăjitu cu tine care narfi trebuitu să fie aşa că dătul amar e pe mine pă aici de munca mea şi de singurătatea ta. Dar te rog Veto fă ce poţi nu face ce nu poţi ceo rămînea să rămîie până ce viu eu. dacă coseşti luţerna şi e timpu tot ploios so duci mai verde şi so pui în slon la noi şi la tica lui fâşcoci şi boi săi ţii la grajdu să le dai luţernă până viu eu acasă îţi ticnească săţi vezi de muncă câtune ţine nu ştiu până acum. de cheltuială nu mai am că mi sa întîmplatu ceva. dacă vrei să mi scrii şi mie adresa este Rigimentu 70 rezervă Companiea 10 cantonatu Satu sau comuna lereşti Batalionu al 3.

Enoiu Neculaie

22 sept 1916 (probabil)

Adresă Region: Clucereasa

70 Batalionu 3 Companie 10=a

D-nei Veta Naie Ienoiu

judeţu Muscel

comuna Racoviţa

Veta mea şi Ionel al meu scriţim şi mie despre toate. A 3 scrisoare ţam trimis neică cu asta şi nam primitu nimic nici un răspuns. Veta neică şi băiatu meu Ionel puţinele mele rânduri să vă găseacă în sănătatea cea mai mare. că eu sântu sănătos şi toţi fraşi miei lele frusina neică şi nene tudore şi iartăma mama mea că am greşitu rugaţivă la Dumnezeusă vin şi eu acasă naşă naşule şi toată familia Dumneavoastră să vă găsească sănătoşi şi puţinele mele rânduri să vă găsească sănătoşi Veta mea neică şi Ionel al mieu rugaţivă la Dumnezeu să scapu şi eu. Veta neică am primitu tot ce-ai dat lui Vasile. Veta neică în biletu lui văru naie îmi scrii rău în loc sâmi ţii inima mai ruptu de tot de boi nu fi tristă că daca oi scăpa eu fac alţi de locuri dacă nu va lăsa să le culegeţi ori vinde.

Enoiu Neculaie

95 de ani într-o ladă de zestre

Când faci curat în camera cu gutui a bunicii nu te aştepţi să găseşti mare lucru. Poate câteva lucruri roase şi îngălbenite de vreme. Cam asta mă aşteptam şi eu să găsesc, dar se pare că am subestimat camera cu gutui. 

Într-un colţ al camerei, sub nişte preşuri şi ziare vechi am găsit o minunăţie de ladă de zestre, lucrată manual şi moştenită de bunica de la mama ei. Iar înăuntru, într-o poşetă superbă, pe lângă ruj şi o cutiuţă de cremă Nivea, surpriză, corespondenţă din timpul Primului Război Mondial. Cărţi poştale pe care bunicul bunicii le-a trimis în timpul războiului. Cărţi poştale vechi de 95 de ani. Oau!

                                    Trei generaţii într-o fotografie: bunica la vârsta de doi ani, părinţii şi bunica ei.

Desertul de duminică

Dacă vă place ciocolata şi vreţi un desert uşor de preparat, vă recomand negresa cu nuci şi bucăţi de ciocolată. Este gata în maxim 40 de minute şi poate fi servită atât caldă (cu îngheţată) cât şi rece.

Ingrediente:

- 225 gr. zahăr (acesta este gramajul folosit în reţeta originală. Pentru că mi s-a părut foarte dulce, am redus gramajul până la 170 de grame şi este perfect pentru gustul meu. Dacă preferaţi deserturile foarte dulci, puteţi respecta reţeta originală).
- 125 gr. unt
- 2 ouă
- 75 gr. făină (eu folosesc 50 de grame de făină superioară şi 25 de grame de făină pentru biscuiţi. Diferenţa este că făina pentru biscuiţi nu creşte atât de mult. Dacă nu aveţi făină pentru biscuiţi, puteţi folosi numai făină superioară).
- o jumătate de linguriţă de esenţă de rom
- 2 linguri de cacao (dacă vreţi ca negresa să vă iasă cât mai închisă la culoare, puteţi adăuga până la 4 linguri de cacao)
- 100 gr. bucăţi de ciocolată (de preferat ciocolată neagră)
- 100 gr. de nucă

Modul de preparare:

Se încălzeşte cuptorul (cam la 175 de grade).
Se freacă untul cu zahărul, până devine cremos. Se adaugă pe rând ouăle, cacao, esenţa de rom, făina, bucăţile de ciocolată şi nuca.

Se adaugă compoziţia în tavă. Pentru a vă uşura munca, atunci când va trebui să curăţaţi tava, puneţi hârtie de copt pe fundul tăvii.

Puneţi tava la cuptor pentru aproximativ 30 de minute. Ca să fiţi siguri că este coaptă, puteţi folosi oricând metoda bunicii: cu un beţigaş de frigăruie puteţi înţepa prăjitura din loc în loc. Dacă pe beţigaş nu rămâne compoziţie, atunci prăjitura este coaptă. Atenţie, trebuie făcută diferenţa între compoziţia, care se poate lipi pe beţişor şi ciocolata, pe care am pus-o în compoziţie.

Când credeţi că s-a copt, lăsaţi-o să se răcească sau serviţi-o caldă, cu îngheţată.

Poftă bună!

Thea

 

Thea şi Maria sunt prietene. Mamele lor, care mi-au fost colege de clasă, îmi sunt prietene foarte bune. O prietenie, care durează din perioada liceului şi care este transmisă mai departe, următoarei generaţii. 

Ani de liceu

Când eram la grădiniţă vroiam să fiu la şcoală. Când am ajuns la şcoală, am vrut să fiu la liceu.

În 1997, după un examen de admitere extrem de dur, cu probe la sport, desen, muzică şi probele scrise la română şi matematică, am fost admisă la liceu.

După admitere, am fost atât de epuizată, încât am dormit timp de o săptămână. Dar a meritat. A meritat fiecare minut de pregătire şi fiecare week-end ratat.

Au urmat cei mai frumoşi cinci ani din viaţa mea. Cinci ani petrecuţi alături de alte 28 de fete şi doi băieţi, în clasa P1 a liceului pedagogic, Nicolae Titulescu, din Slatina. 

Şi au urmat zile superbe şi zile foarte tensionate, când aşteptam cu sufletul la gură subiectele de la teza la matematică, zile în care nu aveam chef, zile în care aveam extrem de multă energie şi ne gândeam ce prostii să mai facem, zile în care învăţam pe rupte, zile în care trebuia să ne facem foarte bine socotelile, pentru a-i putea scuza pe toţi cei absenţi: doi în practică de zi, doi de serviciu pe şcoală, unul cu proiectul la corectat, doi la cor. Zile, care au trecut extrem de repede, cu bune şi rele.

Când ne certam şi ne supăram unii cu ceilalţi, profesorii ne sfătuiau să ne bucurăm de zilele de liceeni, când se leagă cele mai trainice prietenii. Noi o ţineam pe a noastră: nu ştiu ei, cea mai faină viaţă e la facultate, după care am inceput toţi să tânjim prin anul patru (am fost printre ultimele generaţii care au făcut cinci ani de liceu).
Au avut însă dreptate, prieteniile din liceu au fost cele mai durabile. Şi acum, după aproape zece ani de la terminarea liceului, când mă pregătesc să merg acasă, primul lucru pe care-l fac este să le sun pe fete pentru a stabili ziua întâlnirii, pe care abia o aştept. A devenit un pic mai greu să ne potrivim programul: eu în vacanţă, unele dintre ele la muncă, unele cu bebeluşi, dar facem tot posibilul să ne vedem. Şi am reuşit, cu succes, ca în ultimii ani să ne întâlnim în aceeaşi formulă, cu căţel, cu purcel. Şi este minunat, îmi incarc bateriile pentru încă un an şi aştept cu nerăbdare următoarea dată. 
Vă mulţumesc, fetelor!

Măriuţa

Am I pretty?

Roşu ca macu'

Ţara mea are lanuri mănoase pline cu maci. Aşa cum, numai în Oltenia mea natală, poţi întâlni.

Something blue

După ce am organizat nunta în cele mai mici detalii, mi s-a părut un pic deplasat ca, la nuntă, la un moment dat, mirele să îşi bage capul sub rochia mea de mireasă pentru a scoate celebra jartieră. Şi totul în faţa invitaţilor. Adică mi s-ar părea ok ca acest lucru să se întâmple la o nuntă, la care participă foarte mulţi tineri, dar când la nuntă participă bunicii tăi, prietenii părinţilor, atunci ce este de făcut?

Şi dacă, din superstiţie sau nu, chiar vrei să o porţi, poart-o, dar păstreaz-o doar pentru tine. Poate că sunt de modă veche, dar am preferat sa spun "pass" acestei tradiţii.