Înălţimi

Cum ar fi să frecventezi săptămânal o discotecă în aer liber care să îţi ofere o asemenea privelişte? 

Cam aşa...

Shirley Heights, Antigua, Indiile de Vest.

Solitudine

Antigua, Indiile de Vest

Contrast

Cornwall, United Kingdom

Oraşul luminilor

Am fost la Paris şi m-am simţit ca la Bucureşti. Pietoni care traversau printre maşini nicidecum pe trecerea de pietoni, claxoane, maşini parcate peste tot, nici un marcaj rutier (iar în jurul Arcului de Triumf chiar ai avea nevoie), ca să nu mai vorbim de indicatoare.
Francezii ar putea urma exemplul predecesorilor în materie de construcţie şi detalii. De exemplu, au multe de învăţat de la Ludovic al XIV-lea care s-a întrecut pe sine însuşi atunci când a poruncit construcţia Palatului de la Versailles.

Bătrânul Turn a rămas însă neschimbat.

À bientôt!

Homemade Tarte Tatin

Astăzi le-am citit celor mici o carte despre istoria Franţei, iar la capitolul "Mâncare" era o scurtă povestioară referitoare la celebra Tarte Tatin, care se pare că a luat naştere dintr-o eroare gastronomică.

Tarta a fost creată pentru prima dată în anul 1898, la hotelul Tatin din Franţa. Acesta era condus de surorile Stephanie  şi Caroline Tatin. Stephanie este cea care obişnuia să se ocupe de prepararea mâncărurilor, iar într-o zi a vrut să prepare o plăcintă cu mere, dar a uitat de mere, care s-au călit prea mult în amestecul de zahăr şi unt. Aşa că s-a gândit să salveze situaţia şi a pus aluat proaspăt peste tavă după care a pus-o la cuptor. Când a fost gata a întors-o invers. Ceea ce se credea a fi un dezastru s-a dovedit un real succes în rândul clienţilor.
Tarta mai este numită şi Upside-down tart.

La sfârşitul povestioarei era şi o reţetă aşa că m-am gândit să o încerc.
Reţeta e simplă: 100 grame de unt (mie mi s-a părut cam mult şi am adăugat jumătate din cantitatea cerută), 100 grame de zahăr brun, 3 mere tăiate felii şi aluat cât să acopere tava în care o coaceţi. Merele se pot căli în amestecul de zahăr şi unt sau pot fi puse separat.

Tava se unge cu unt. Dacă aveţi o tavă cu fund detaşabil trebuie să puneţi mai întâi hartie de copt, iar apoi untul.

Se adaugă zahăr brun.

Se aşază merele, care pot fi înlocuite cu prune, piersici, etc.

Se adaugă foietajul. Se coace până foietajul capătă culoarea aurie. Când este gata, deasupra tăvii de aşază o farfurie şi se întoarce tarta.

Iar rezultatul este acesta:

Delicioasă eroare!

Palatul Blenheim şi Inelul

18 aprilie 2009. Soare. Plimbare. Palatul Blenheim. Sir Winston Churchill. Afternoon tea. Cupcakes. Propunerea. Emoţii. Inelul. Răspunsul. Fluturi în stomac. Planuri. Plimbare. Grădina Secretă. Soare. Pajişte. Cascadă. Fazani. Sărutări. Fericire.

                                              

Grădina Secretă.
                                           
                                                  

Palatul Blenheim, locul de naştere al lui Sir Winston Churchill.

Inelul.






                                                                  

Este aici!

A venit primăvara în Anglia şi este foarte aproape de strada mea. În fiecare dimineaţă privesc pe fereastră în speranţa că o voi zări în copacul din parcare.

Cele mai îndrăgite cărţi.

De trei ani, aproape zilnic, le citesc copiilor poveşti. Uneori se întâmplă să citesc aceeaşi poveste chiar şi de câteva ori pe zi.
Aşa că, în urma votului tacit dat de către cei mici, am realizat un top al celor mai iubite cărţi pentru copii.

Locul I - The Gruffalo


Publicată în 1999 şi vândută în peste 10 milioane de exemplare, cartea îl are ca protagonist pe Şoarece, cel care datorită isteţimii şi stăpânirii de sine reuşeşte să depaşească toate pericolele aflate la fiecare pas în pădure.

Locul II - The very hungry caterpillar

Cartea a fost publicată pentru prima dată în 1969 şi a fost vândută în peste 30 de milioane de exemplare. Deşi la bază povestea este simplă (o omidă care se transformă într-un fluture), cartea îi ajută pe copii să înveţe zilele săptămânii, să numere până la 5 şi să recunoscă diverse feluri de mâncare.

Locul III - We're going on a bear hunt

Publicată pentru prima dată în 1989, cartea ne povesteşte aventurile unei familii plecată în căutarea ursului.









Când erai mic, ţie ce poveşti îţi plăceau?

Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă.

Mai precis, dis-de-dimineaţă. Când iubitul se gândeşte să-ţi facă o surpriză şi îţi dezgheaţă maşina, primeşti frezii, deşi e mijlocul iernii şi întâlneşti nişte copii minunaţi. Şi printre aceştia se află şi Joseph, un copil genial. Are doi ani şi şase luni, părul creţ şi care - împreună cu colegii lui de grupă - reuşeşte să întoarcă totul pe dos în numai 10 minute. 

Însă, când vine vorba despre "scris" devine serios. Recunoaşte toate cifrele de la 1 la 10 şi ştie să numere pană la 20. Recunoaşte toate literele (cu sunetele aferente) şi ştie de fiecare dată ce literă urmează, iar la limbajul semnelor excelează. 

Îmi cere să scriu câteva cuvinte dragi lui: mama şi buni. 

Încep să scriu. 

După dictare.

Deci, nu.

Mă credeam o fată curajoasă, până când am ajuns la Thorpe Park, unul dintre cele mai mari parcuri de distracţie din Marea Britanie. Acolo mi-am dat seama că trebuie să ai un curaj nebun şi un stomac sănătos dacă vrei să faci toate cursele. La una dintre curse am rămas de fiecare dată spectator. Nici măcar încurajările prietenilor, de genul: nu ai curaj; toţi copiii pot, numai tu nu, nu m-au făcut să mă răzgândesc.

Se numeşte Stealth şi este unul dintre cele mai rapide rollercoasters din Europa. Ajunge de la 0 - 129 km/h în mai puţin de 2 secunde...

Îmi place să ....

.... le împart zâmbete oamenilor de pe stradă, şoferilor din trafic atunci când mă aflu la volan şi copiilor de la grădiniţele la care lucrez.

Mi-am redescoperit această pasiune. Obişnuiam să fac acelaşi lucru şi Acasă, dar acolo primeam în schimb priviri răutăcioase sau pline de milă. Acum însă, zâmbetele mele sunt răsplătite cu aceeaşi monedă. Şi nu este nimic mai minunat decât să-ţi zâmbească un necunoscut atunci când ai o zi proastă.

Aşa că, nu uita! Keep your smile!

Codul bunelor maniere (I)

Să te ferească sfântul să locuieşti într-o ţară străină şi să ai nevoie de nişte documente din România. 

De aproape doi ani viaţa mea se învârte în jurul unui certificat de competenţă. Cei care sunt absolvenţi de liceu pedagogic stiu că la absolvire, pe lângă diploma de bacalaureat, primeşti şi acest certificat. Eu insă, m-am gândit că nu voi avea nevoie de el şi l-am lăsat în paza secretarelor ştiind că vor face treabă bună. Raţionament greşit!

De ceva timp incerc să-mi echivalez studiile pe care le-am făcut în România. Am trimis la General Teaching Council toate diplomele, copiile după diplome (traduse şi legalizate), copii după paşaport (traduse şi legalizate), permis de muncă, permis de conducere, dovadă de adresă, toate actele posibile, mai puţin certificatul de competenţă, pe care evident că nu-l aveam. După vreo lună, mă sună un domn de la GTC. Zice: am sunat în România la Ministerul Educaţiei şi mi s-a spus că vă lipseşte un document. Aţi ghicit: certificatul. 

Am văzut stele verzi, m-am panicat, am suduit, după un timp m-am calmat şi m-am gândit să sun la secretariatul liceului să văd ce este de făcut. De la celălalt capăt al firului s-a auzit o voce: da. Cum da?!? Păi, când eşti secretarea unei institutii de învăţământ, aşa răspunzi la telefon? Îi spun eu cine sunt şi ce vreau. Răspunsul: trebuie să-mi aduci o poză şi trebuie să vii personal să semnezi, ca să demonstrez că ţi-am eliberat-o, iar dacă nu poţi să vii personal, trimiţi pe cineva cu împuternicire. 

Cum mă? Adică eu îţi vorbesc cu dumneavoastră şi tu mă tutuieşti? Ca să nu mai punem la socoteală tonul cu care mă tutuieşti. Păi dacă eu te respect (mă rog, din politeţe), nu ar trebui şi tu să faci la fel? Dacă te suna ministrul, tot aşa răspundeai la telefon? Nu ar trebui să ai o formulă de adresare de fiecare dată când ridici receptorul indiferent dacă la celalalt capăt al firului este un elev, un parinte, eu sau ministrul?

Toată această discuţie mi-a amintit de "dragostea" nemărginită pe care le-am purtat-o secreterelor în timpul liceului  şi al studenţiei...

Într-un final, am reuşit să-mi ridic personal hârtia (după ce mi-am luat vacanţă, care să se potrivească cu programul secretariatului).

Sa ma prezint...

Eu: numele meu este Felicia şi sunt din România.

După care am început să înşir ce ştiu şi ce nu ştiu să fac, ce am studiat, care sunt preocupările mele. Mai aveam un pic şi le povesteam toată viaţa.

Ele (colegele de muncă) mă priveau cu interes, până când una dintre ele mă întreabă: şi de unde ziceai că eşti?

Eu: din Romania.

Ea: şi unde este ţara asta?

Eu: la Marea Neagră, e vecină cu Ungaria, Bulgaria.

Ea: mă refeream la continent. Pe ce continent e România?

Eu: A....

Şi noi care ne credem buricul pământului.....