Să te
ferească sfântul să locuieşti într-o ţară străină şi să ai nevoie de nişte
documente din România.
De aproape
doi ani viaţa mea se învârte în jurul unui certificat de competenţă. Cei care
sunt absolvenţi de liceu pedagogic stiu că la absolvire, pe lângă diploma de
bacalaureat, primeşti şi acest certificat. Eu insă, m-am gândit că nu voi avea
nevoie de el şi l-am lăsat în paza secretarelor ştiind că vor face treabă bună.
Raţionament greşit!
De ceva timp
incerc să-mi echivalez studiile pe care le-am făcut în România. Am trimis la
General Teaching Council toate diplomele, copiile după diplome (traduse şi
legalizate), copii după paşaport (traduse şi legalizate), permis de muncă,
permis de conducere, dovadă de adresă, toate actele posibile, mai puţin certificatul
de competenţă, pe care evident că nu-l aveam. După vreo lună, mă sună un domn
de la GTC. Zice: am sunat în România la Ministerul Educaţiei şi mi s-a spus că
vă lipseşte un document. Aţi ghicit: certificatul.
Am văzut
stele verzi, m-am panicat, am suduit, după un timp m-am calmat şi m-am gândit
să sun la secretariatul liceului să văd ce este de făcut. De la celălalt capăt
al firului s-a auzit o voce: da. Cum da?!? Păi, când eşti secretarea unei
institutii de învăţământ, aşa răspunzi la telefon? Îi spun eu cine sunt şi ce
vreau. Răspunsul: trebuie să-mi aduci o poză şi trebuie să vii personal să
semnezi, ca să demonstrez că ţi-am eliberat-o, iar dacă nu poţi să vii
personal, trimiţi pe cineva cu împuternicire.
Cum mă?
Adică eu îţi vorbesc cu dumneavoastră şi tu mă tutuieşti? Ca să nu mai punem la
socoteală tonul cu care mă tutuieşti. Păi dacă eu te respect (mă rog, din
politeţe), nu ar trebui şi tu să faci la fel? Dacă te suna ministrul, tot aşa
răspundeai la telefon? Nu ar trebui să ai o formulă de adresare de fiecare dată
când ridici receptorul indiferent dacă la celalalt capăt al firului este un
elev, un parinte, eu sau ministrul?
Toată
această discuţie mi-a amintit de "dragostea" nemărginită pe care
le-am purtat-o secreterelor în timpul liceului şi al studenţiei...
Într-un
final, am reuşit să-mi ridic personal hârtia (după ce mi-am luat vacanţă, care să se
potrivească cu programul secretariatului).
Iti amintesti ca nici profesorii nu indrazneau sa treaca pragul secretariatului si tot pe noi ne trimiteau? Cand le-am revazut pe dragele noastre secretare am ramas blocata, nu imbatranesc deloc, nu vor sa iasa la pensie....se hranesc cu suflete:))))))
RăspundețiȘtergereHaha, sunt nemuritoare. Şi din păcate aşa sunt peste tot. Şi la facultate erau la fel: programul cu studenţii era de la 13 - 14. Te duceai la 12.55, erai mâncat. În schimb, dacă aveau treabă la rectorat, era ok. Şi când se întorceau (dacă se mai întorceau) nu mai era program cu studenţii. Îţi încercai norocul şi în zilele următoare.
RăspundețiȘtergereŞi ai dreptate, secretarele de la liceu arată ca acum 10 ani....
:))) Ce zici, le chemam la reuniune?
RăspundețiȘtergereÎţi dai seama că am fi prima generaţie care ar face acest "gest". :)
RăspundețiȘtergere