Eco

Din cauza preţului la benzină, dar şi pentru că mă pregătesc pentru un eveniment, despre care vă voi povesti la momentul respectiv, duminică m-am hotărât să-mi cumpăr bicicletă. Cu o căutare rapidă pe Gumtree, am găsit persoana potrivită de la care să cumpăr una. 

Îl cheamă Matthew, este student la Universitatea din Reading şi deţine o adevărată colecţie de biciclete, pe care le păstra, în campus, într-o magazie foarte securizată. Are biciclete cu preţuri între 25 şi 1.000 de lire. Cele mai multe dintre ele sunt cumpărate de la licitaţiile organizate de secţia locală de poliţie. Adică, toate bicicletele găsite pe stradă, confiscate sau cele furate şi recuperate de poliţie, dacă nu sunt revendicate de nimeni, sunt scoase la licitaţie. Iar pentru Matthew, afacerea merge strună. A vândut  90 de biciclete în  ultimele trei zile.

După ce am testat câteva, m-am oprit la aceasta.

O bicicletă obişnuită, care să nu atragă atenţia, aproape nouă, care m-a costat 50 de lire. 

Am scos-o ieri la plimbare, prin oraş. Şi cu această ocazie, mi-am amintit cum am învăţat să merg pe bicicletă. 

Era vară, aveam 7 ani şi locuiam cu bunicii. 

Într-o zi, bunicul a cedat rugăminţilor şi a mers cu mine să mă înveţe să pedalez. Avea o bicicletă de damă, de două ori mai mare decât un copil de 7 ani. Bineînţeles că nu ajungeam la şa, dar asta nu a contat deloc. Ne-am trasat imaginar traseul: de la noi de la poartă şi până la capătul străzii, vreo 100 de metri. Regulile erau simple: eu pedalam, iar bunicul ţinea de şa. Numai că după vreo oră, când am început să prind curaj şi viteză, bunicul a dat drumul bicicletei, fără să îmi spună. Iar după vreo 50 de metri, dacă nu priveam înapoi, nu mă alegeam cu genunchii juliţi. Am fost atât de mândră că am învăţat să merg pe bicicletă.... Au urmat o bicicletă cu cadru şi pedalatul pe sub cadru şi sute de trasee parcurse împreună cu copiii de pe stradă. În vara aceea nu mi s-au vindecat genunchii...